vineri, 12 septembrie 2008

La Biserica


Duminică dimineaţa, ora 7.30, pleoapele-mi sunt cimentate, nicio şansa să mă trezească cineva cel puţin până la ora 10. Dar nu pot acuza pe nimeni având în vedere că seara precedentă am hotărât să merg la bunici. Dar…deodată pătura care-mi învelea gândurile este trasă fără milă de pe mine lăsând să pătrundă în cameră aerul rece de afară. Cine este în stare de o asemenea faptă duminică dimineaţa…dacă nu draga şi iubita mea bunică. Fără alte comentarii şi cârcoteli am plecat însoţit de bunica şi bunicul, ceva suspect având în vedere că bunicul nu merge aşa des la biserică şi când se întâmplă, e ceva important. Ne oprim la o vecină care nu se mai oprea din plâns, era foarte tristă şi eu nu imi puteam explica motivul, poate că s-a luat curentul în timp ce privea la emisiunea “Surprize!Surprize!”. Două mese străpung curtea în timp ce trei femei vorbeau despre cârcotelile satului în reluare. Am aflat că motivul pentru care vecina plângea este datorat morţii soţului dânsei, care a trecut în nefiinţă acum 2 ani.
Mi-am amintit de nea Frunzuliţă, care era o persoană înalta şi puternică, de la care împrumutam prune,uitând să-i mai spun despre acestea. Din spusele bunicii am înţeles că ţaţa Floarea este bocitoarea satului care plânge pe orice consătean , contra cost. Acum avea ocazia să-şi plângă în direct soţul care era dus în vizită pe lumea cealaltă. Mă aşez la masă lângă bunica mea şi după terminarea primului fel de mâncare,ţaţa Floarea îşi începe recitalul despre răposatul ei soţ.
Pomana este pe sfârşite când observ ceva uimitor pentru mine. Fiecare îşi ia câte ceva de pe masă, fie o prăjitură; fie un fursec sau o felie de cozonac, dar nu exagerează şi nu ia prea mult, atât cât să îşi umple buzunarele şi o plasă, astfel ajută gazda la golirea mesei. La sfărşit părintelui îi este dată o pungă cu mâncare în semn de recunoştinţă dar comentariile nu întârzie să apară:
“-Ai văzut cât i-a pus popii?”
“-Da…vezi tu,nouă nu ne-a dat potrocale!”
“-Ai dreptate ţaţă şi eu nu am apucat să iau nimic …dar vorbele nu aveau importanţă căci buzunarele căptuşite cu mâncare vorbeau pentru cele două doamne .
Obrajii bărbaţilor de un roşu aprins îşi luau culoarea din sticlele de vin de pe masă , care se goleau uniform. Pomana ia sfărşit spre bucuria mea şi spre ghinionul şi tristeţea celor care nu şi-au umplut pungile la refuz.
Eram oboist ceea ce nu se putea spune şi despre o doamnă mai în vârstă care spune: ”Azi mai merg la două pomeni la ţaţa Zambiluţa şi Lenuţa şi am terminat pe ziua de azi.”
Ceva admirabil este că la o vârstă mai înaintată ,o persoană,mai poate să facă un sport extrem cum ar fi jogging-ul pe la pomeni.

~O sa va intrebati ce e cu asta...deci aceasta compunere face parte din arhiva mea personala cu lucrari, a fost scrisa pe cand eram in scoala generala si tot pe atunci a avut privilegiul sa fie pusa in revista scolii, la care de altfel lucram si eu. Am sa mai pun si cu alta ocazie astfel de lucrari. Sper sa va placa~

Un comentariu:

vali spunea...

Foarte tare :)) Am ras o gramada :))