Repară, nu arunca!

S-a temut întotdeauna că o va găsi, întâmplător pe strada puțin luminată, rece și goală. Acum a găsit-o și nu se mai teme de nimic. Pe aleea aia scăldată în bezna neîncrederii, acum felinarele nu se mai sting niciodată, ard mereu, din ce în ce mai cald și puternic.

Sunt doi aparent ideali, asemănători, potriviți unul pentru altul, dar atât de diferiți, îi separă parcursul pe care l-au avut în viață, dezamăgirile cu care s-au confruntat, oamenii pe care i-au îmbrățișat și care au lăsat răni care încă sângerează. Ambii au un defect, au încredere prea multă în oameni și prea puțină în ei, de asta au fost abandonați pe strada în care totul se vede în alb și negru, cel mult în tonuri de gri și unde nicicând nu pot prinde contur adevăratele culori ale seninătății și iubirii. Dar destinul a făcut să-i aducă împreună, pe aceste doua suflete peticite, cusute pe viu și într-un permanent proces de vindecare.

Din păcate aruncăm oameni, suflete, vise, speranțe și trecut, decupăm bucăți mari din evenimentele întâmplate și le ardem nepăsători fără să conștientizăm că dispărem odată cu ele. Iubirea nu se pierde, iubirea se transformă în cineva pe care parcă îl știai cândva și din care acum se scurge încet orice picătură din ce ar fi putut fi. Unii oameni își creează propriile furtuni, iar apoi se supără că plouă, dărâmă în loc să încerce să construiască, aruncă fără să stea pe gânduri și apoi regretă că nu au reparat.

Barometrul iubirii

Sunt frunze ce nu cad oricât de tare ar bate vântul, precum și inimi ce nu se despart nicicând, chiar dacă sunt departe. La fel de bine frunza care era verde odată se poate desprinde singură de creanga sa, exact atunci când nimeni nu se aștepta. Ajunge jos în noroiul gros care o să o acopere și în final se va descompune, dar înainte de asta va privi ramura de care odată a aparținut și va spera. Sunt și inimi care bat atât de aproape dar niciodată la unison, două inimi triste care strigă fiecare separat și diferit.

Am început să măsor lucrurile cu inima. Când iubești, mereu descoperi ceva bun și care îți place în omul care îți e alături. Găsești lucruri frumoase în cel de lângă tine fără să le cauți, fără să le aștepți și fără să speri la ele. Se produc schimbări neîntrerupte în viața voastră comună, nimic nu rămâne pe loc, totul oscilează între un trecut apus și un viitor incert. Mereu ai puterea să faci ceva dar câteodată e mai bine să lași lucrurile să își urmeze cursul agitat al sentimentelor, al vieții.

Uneori gândim prea mult și ajungem să iubim prea puțin, mai puțin, să iubim stins omul de lângă noi, să ajungem o flacără gată să se fie doborâtă de vânt, fără să ținem cont că acolo e putere să aprindă iarăși un foc și mai pasional și de nestăvilit. Analizăm totul mult prea rațional, folosim un barometru rece care ne va face să fim distanți de oamenii calzi și blânzi. Vedem mereu o vreme care rămâne neschimbată și mohorâtă, un cer mereu negru și greu. Iubirea lor îi face să fie mereu scăldați în raze calde pentru că ei au mereu soare în suflet și privire.  

Atenție, motor, acțiune!

Ești actorul principal în filmul pe care îl scrii zilnic, în fiecare moment mai adaugi cuvinte în scenariu, ca mai apoi să le tai și tot așa, dar progresezi chiar de crezi că stai pe loc. Și mereu monologul tău poate deveni un dialog plin de subînțelesuri. E rolul pentru care trebuie să fii tu pentru a fi cu adevărat aplaudat, dacă încerci să pari altcineva nu ai nimic de câștigat.

Persoana de lângă tine trebuie să fie filmul acela pe care îl privești și îl înțelegi fără subtitrare. Filmul în care tu vrei să devii protagonist și neapărat să ajungi până la finalul fericit pe care vi-l doriți amândoi. Filmul ăsta va avea mai multe părți și tu trebuie să fii conștient de acest aspect, să te prezinți și să dai probe pentru a fi distribuit în toată seria care poate trece ușor de la romance la dramă fără să-ți dai seama.

Dar ca în orice film de succes, actorii buni sunt redistribuiți mereu și păstrați, de la ei pleacă totul, ei dau savoare și se regăsesc în pielea personajului. În cazul în care simți la un moment dat că locul tău nu mai e în acea producție, pleci pentru a nu strica desfășurarea lucrurilor. Nu are rost să te prefaci deși poate asta ar fi cel mai la îndemână, actoria în viață ține de autenticitate nu de simulare. Nimănui nu-i place să vadă un film prost, cu atât mai puțin să joace într-unul.

Dragostea nu se măsoară în ani

Niciodată anii nu vor valida o relație dintre doi oameni, nu va fi suficient, ei vor fi doar martori ai momentelor speciale dintre ei. Mulți sunt mirați când aud diferite persoane că se despart după 5 sau 10 ani, e ca și cum după un număr de zile împreună ei sunt sortiți să fie nefericiți, trebuie să perpetueze în greșeli, să se chinuie continuu în a face lucrurile să meargă, în a se convinge singuri să mai dea o șansă.

Iubirea nu are nevoie de timp, în schimb oamenilor le trebuie, vor să fie convinși că o să fie respectați, prețuiți, înțeleși și îmbrăcați în dragoste sau poate că nu vor să dezamăgească persoana de lângă ei. Dacă teama îți intră în inimă sentimentele sunt pătate, nu le mai poți curăța, dacă ești într-o relație toxică și speri că lucrurile vor deveni mai bune, nu se va întâmpla deloc așa, va interveni despărțirea mai devreme sau mai târziu. Dacă îți e frică să începi o nouă relație cu o persoană probabil ea nu e potrivită pentru tine, dacă ar fi fost nu ai mai fi stat pe gânduri. Trebuie să evadezi din labirintul enigmelor și să începi să fii tu.

Nu contează anii pe care îi ai împreună cu persoana iubită ci momentele frumoase pe care le-ați trăit unul lângă altul. Întrebarea de câţi ani sunteţi împreună mi se pare irelevantă, în schimb dacă pui pe cântar momentele în care ai simţit că eşti iubit şi clipele în care nefercirea te-a făcut să fii singur şi incomplet ar trebui să ai răspunsul mult dorit. Acela de a pune punct sau virgulă acelei relaţii. Dragostea nu se măsoară în ani ci în colecţia de zâmbete, de îmbrăţişări, de priviri, de vorbe şi săruturi pe care le-au adunat doi oameni. 

Stârșit de timp

Cândva el a iubit doi ochi verzi, apoi au devenit căprui, după albaștri, iar în final a încetat să mai privească doar culoare ochilor ci a privit nuanța din sufletul fetei. Mereu era alta, dar îi era teamă de fiecare dată, începuturile i-au fost de multe ori și finaluri, zâmbetul niciodată nu i-a fost bucuros, ci doar unul trist, temător. Era un copil care se speria că va fi fericit, de ce să i se întâmple lui un lucru frumos? Nu făcuse nimic să merite asta.

În căutarea de a găsi jumătatea perfectă pentru el, uita că sufletul său devenea tot mai mic, șubred, de fiecare dată când alerga plin de speranță în direcția iubirii, nu făcea altceva decât să se îndepărteze. Niciodată nu a putut spune tot ce gândește, iar când a făcut-o nu s-a întâmplat nimic, probabil nu era persoana potrivită în fața căreia s-a deschis sau poate tocmai pentru că era. Apoi și-a dat seama că nimic din ceea ce este real nu poate fi amenințat sau distrus și că nimic din ce este ireal nu există și nu trebuie lăsat să îl afecteze.

Acum e sfârșit de timp, de un timp pe care l-ar fi putut petrece împreună sau separat, un timp al furtunilor din suflete, al liniștii din inimi. E acel timp în care vrei să acționezi dar îți dai seama că trebuie să stai și să te privești, un timp al răspunsurilor mute, al tăcerii prelungi și grăitoare. Poate că în acea zi nu vei mai avea nevoie să planifici ceva și simpla prezentă a persoanei potrivite va fi punctul de plecare spre orice vă doriți. Lumea nu o să mai vi se pară mare ci doar accesibilă. Ăsta e efectul pe care ți-l dă siguranța de a fi cu omul potrivit alături.

Prietenul adevărat

E acea persoană pe care o uiți și de care îți aduci aminte când îți e cel mai greu, e genul de om în a cărui mâni poți să-ți pui sufletul fără teamă și care te va înțelege mereu. Nu se va supăra niciodată că nu-l cauți, că nu vorbiți banalități sinistre zilnic, dar va fi acolo ori de câte ori tu vei avea nevoie, pentru că această relație va fi mereu reciprocă. Deși nimeni nu va contoriza, amândoi vă veți simți la fel de apreciați și înțeleși după ce vorbiți.

E genul de relație care nu mai are nevoie de nimic, nu vrei să evolueze, nu vrei să regreseze, vrei ca omul ăla să fie acolo ori de câte ori ai nevoie și nu e nimic egoist în asta, pentru că și tu ai face tot ce îți stă în putere pentru a fi acolo la rândul tău. Pentru a fi umărul pe care plânge, pentru a oferi îmbrățișarea care îl ajută să meargă mai departe, pentru a sări amândoi până la stele de bucurie.

Tu trebuie să prețuiești genul ăsta de om, trebuie să-l ții cât mai aproape de sufletul tău, să îl asculți cu inima, fără să-ți aștepți grăbit rândul la replică și doar să-i arăți prin priviri blânde un întreg univers, să te dezvălui pe tine. Adevărata relație de prietenie dintre doi oameni mereu va rezista timpului, distanței și tăcerii.

Importanța persoanelor pe care le întâlnim

Nimic nu e întâmplător și totul este cu un scop, nu vedem oamenii din jurul nostru fără a avea ceva de învățat de acolo, uneori nici nu trebuie să interacționezi cu cineva, dar respectivul îți transmite un mesaj pe care probabil nu-l vei înțelege atunci, poate niciodată. Dar dacă o să decodifici ceea ce primești de la mediu înconjurător totul va căpăta contur, vei deveni o varianta îmbunătățită a propriei persoane.

În viața fiecăruia apar oameni care ne însoțesc în călătoria asta, în acest labirint a cărui soluție trebuie să o găsim singuri pentru a reuși, pentru a ajunge la acel echilibru pe care toți îl căutăm. Cei din jur sunt lecții de viață sau cărți închise pentru noi, dar pe care putem alege să le cercetăm, de fapt ne căutăm pe noi în ceilalți. Suntem atât de bucuroși când găsim pe cineva care se aseamănă cu noi, cu care avem atât de multe în comun, pe care parcă îl știm de o viață. Și o să mergem alături de el în viață până când și-a terminat lecția pe care avea să ne-o transmită. Apoi la fel de neașteptat cum a pătruns în universul nostru va și ieși fără să ne dăm seama, nu are rost să-l mai căutăm, nu l-am mai recunoaște apoi pe acel om, va fi altul, de care poate are altcineva nevoie mai mare decât noi.

Așa se termină prieteniile, iubirile, relațiile, așa se nasc și mor oamenii, doar pentru a face loc altora, e cursul vieții, bunicul moare pentru a face loc nepotului. O etapa se termină, iar alta stă să înceapă, nu noi alegem momentul când întâlnim persoane importante sau când acestea ies din viața noastră, poate de acest aspect e responsabil destinul sau poate providența. Cert e ca mulți oameni aleargă căutându-și neîncetat împlinirea, dar o persoană înțeleaptă va încerca mereu să găsească simplitatea din jurul ei.

Nu ai de ce să suferi

Când iubești persoana potrivită nu ai de ce să suferi, dacă se întâmplă asta, ceva nu e în regula, cele doua jumătăți ale întregului nu se potrivesc perfect și continuarea nu ar face decât să scoată și mai mult la suprafață urâțenia chipurilor bine ascunse sub măștile groase pe care le poartă cei doi.

În camera goală ei se priveau fără să scoată un sunet, dar gândurile bubuiau pereții tăcuți care aveau acum umbre stranii ce parcă descriau o mișcare alambicată. Ea se temea, iar el i-a strâns mâinile la pieptul său, a făcut-o să înțeleagă că este acolo pentru ei doi. A plecat apoi spunându-i că în iubire doi sunt unul singur, iar ea a rămas să se gândească, camera a devenit și mai întunecată, agravând mai mult incertitudinea din adâncul ei.

Iubirea e făcută să mângâie sufletul, în niciun caz să-l rănească. Dacă cel pe care îl iubești te întristează, te face să speri că se va schimba, ca va fi altcineva decât e în prezent, ca te simți singur deși ești în doi, îți face chipul să fie brăzdat de lacrimi amare nu e persoana cheie. Poți să încerci să faci minuni dar totul se va termina și nu ai de ce să suferi ci să fii bucuros că acum știi că trebuie să cauți în alt loc. Acel partener autentic al tău îți va desena mereu un zâmbet pe chip, te va face să te simți special chiar dacă ți se pare că ai cea mai proastă zi și te va aștepta oricât ar dura călătoria, va fi acolo la final.

Dragostea declarativă

Iubirea asta are mai multe forme, la început e multă chimie și fizică, iar apoi se transformă ușor în alte materii, pe care nu le-am învățat nicăieri. Ajungem să le pricepem odată cu oamenii pe care i-am iubit în viața noastră. Dar rănile acelea adânci din care cândva țâșnea un șuvoi de iubire, acum s-au cicatrizat și te-au făcut să înțelegi multe lucruri despre tine, despre cum să faci data viitoare pentru a nu persista în greșeli.

De ce nu trebuie să stea lipite tot timpul doua persoane care se iubesc cu adevărat? Pentru că nu despre asta e vorba și nu a fost niciodată, nu ai nevoie de așa ceva pentru a simți iubirea autentică. Nu e un drum pe care să-l urmezi și la final îți vei întâlni partenerul, tu ești autorul care scrie cu pasiune în acea carte care era imaculată la început, tu ai puterea de a lua decizii și de a fi nehotărât. Răspunsurile vor fi mereu la voi doi.

E un păcat capital să fii doar genul declarativ în dragoste, să îi aduci și luna de pe cer ori să zbori când ești cu persoana pe care o iubești...ce paradox ca ești capabil de multe lucruri imposibile, dar omiți lucrurile mici și simple care mereu au fost calea corectă. Calea spre inima voastră, fără măști, fără minciuni, doar vorbe țipate în șoaptă. Alege, în schimb, dragostea demonstrativă, poți să-i spui multe lucruri, dar fă-o să fie sigură că vei fi capabil să și le faci la momentul potrivit.

Păstrează aparențele, spune te iubesc!

E ziua potrivită să fie declarativ, să apese butonul ăla de romantism, doar sunt Dragobetele. Trebuie să o convingă că încă mai e ceva între ei, trebuie să aducă dovezi constant, așa e dragostea lor sau cel puțin așa cred ei că trebuie să facă când doi oameni se iubesc.

Se ridică repede de lângă ea și o sărută încet pe frunte, ea se trezește buimăcită, nu e obișnuită cu astfel de gesturi. Ei nu fac așa ceva, dragostea lor e diferită prin inactivitatea din majoritatea timpului pe care ei în petrec împreună. El pornește la fel de repede spre serviciu cu gândul să o mai sune peste câteva ore să-și exprime sentimentele efemere dar aparent eterne pentru ea, dar va uita relativ rapid de acest gând.

Toată ziua nu s-a gândit deloc la ea, doar spre întoarcerea acasă mintea i-a fost asaltată de idei despre ei doi, s-a gândit că trebuie să-i ia flori dacă vrea să aibă liniște. A fost fericită când le-a primit, ea și-a încărcat bateriile cu te iubesc, iar el de liniște. Mâine vor uita tot, ea va aștepta o perioadă gesturi goale din partea lui, care vor veni când și când. Ei nu se iubesc, ei doar se prefac, sunt profund preocupați de alte aspecte și sunt doar colegi de viață. Vor să păstreze aparențe, dar nu știu nimic, nu au cunoscut iubirea care se simte, care se respiră ci doar pe cea care trebuie să o țipi, să o declari și să o uiți.

Au pornit la drum

Și-au eliberat strânsoarea palmelor în care parcă se năștea un univers și au plecat singuri fiecare alegând o cale, unde probabil vor găsi alte răspunsuri ale acelorași întrebări răsunătoare. E o călătorie pe care trebuie fiecare să o facă separat pentru a fi împreună, pentru a se întoarce aceeași oameni, dar mult mai siguri pe prezent, pe viitor, pe ei. Deși fizic nu sunt uniți, niciodată nu au simțit nevoia de prezenta celuilalt doar la nivel tangibil, a fost mereu mult mai mult de atât. Ei erau diferiți când se priveau, dar atât de comuni văzuți din exterior.

Amândoi au speranță în suflet acum, dar se vor întoarce cu certitudinea de care aveau nevoie sau nu vor mai reveni niciodată. Două jumătăți despărțite pentru a-și căuta perfecțiunea, iluzia de a se vedea întregiți, înțeleși, compleți. Ce paradox, că tocmai distanța va rezolva o problema care trebuie să îi apropie sau nu, fiindcă ea este singura variantă spre a nu regreta, a nu le părea rău mai târziu.

I-a rămas fiecăruia visul acela în care nu trebuia să facă nimic, trebuia doar să fie prezent, fără să demonstreze ceva celui de lângă el, acolo era totul perfect, dar e doar o clipă, prea puțin pentru o viață. Mai multe momente frumoase nu-ți garantează prezența fericirii și iubirii în anii ce vor urma. Cert este că au pornit la drum, El și Ea, dacă finalul îi va surprinde împreună doar ei pot ști răspunsul, până atunci călătoria asta e făcută să continue.  

Gunoiul dintr-o relație

Pașii aceia alerți, dar sincronizați trădau o relație perfectă între ei. Umbrele lor pur și simplu făceau dragoste pe cimentul dur și rece, de câte ori se întâlneau. De la distanță părea să arate ca o poveste idilică între un EL și o EA, o contopire între inimile și trupurile lor. Cuvintele erau prea seci pentru a reda sentimentele lor, dacă nu erai unul din protagoniști chiar nu aveai cum să înțelegi pe deplin filmul în care joacă. Nu era dublat, subtitrat, era mut, iar replicile redau iubirea pe care o simțeau doar ei.

Dar va veni ziua în care răsăritul îi va surprinde pe amândoi, iar apusul doar pe unul singur. Ziua în care ea îi va da gunoiul din viața ei și el îl va arunca cu plăcere, apoi el va deveni acel gunoi și va fi aruncat cât mai repede din viața ei. Bucuroasă va îmbrăca rochia ei imaculată și va merge grăbită în căutarea altuia cu care să-și sincronizeze pașii, dar destul de oarba încât să nu vadă impuritatea pe care o poartă.

Până îl va găsi pe următorul, gunoiul va crește tot mai mult aproape îi va fi greu să-l ascundă pentru început, murdăria se va întinde, pentru că nu a încercat să curețe niciodată adevărata sursă, să privească adânc în ea. Impuritatea va trebui îndepărtată chiar de către ea, atât timp cât va apela la un EL, va arunca și părți din sufletul ei, iar la final nu se va mai recunoaște.

Tăcerea lor

A obosit să vorbească, avea atâtea de spus, dar acum nu își mai au rostul toate înșiruirile alea de cuvinte. Acele vorbe care aveau o încărcătură atât de mare, care erau dublate de emoție, de pasiune și care odată rostite erau seci, incomplete, menite să fie date uitării cât mai repede.

Acum vrea să tacă, să își asculte gândurile, să dea ordine haosului stârnit, ăsta e un apus care speră să fie urmat cât de curând de răsărit. Dar timpul e important aici, e o noapte întreagă, poate o serie de nopți albe sau poate ani. Trebuie să-ți asculți tăcerea, să îți cauți răspunsurile care nu îți vor strigă niciodată soluția, ele o vor șopti doar, foarte încet, tot mai încet.

Câteodată ai mult mai multe de învățat dacă asculți ce au de zis cei din jur, decât să încerci să acaparezi o discuție care se transformă treptat într-un monolog. Defapt sunt vocile din interiorul tău, tot mai multe, tot mai contradictorii.  E mai bine să pui punct unui joc menit să-l pierzi, a căror reguli chiar dacă ai vrea nu le poți înțelege, pentru că se schimbă de la o zi la alta. Ei doi erau construiți să fie împreună, a fost gustul fructului pe care nu-l poți uita când îl ai în mână și îl deguști, dar același gust devine ambiguu dacă nu-l mai vezi, nu-l mai atingi, rămâne doar o amintire vagă, care va fi depozitată undeva...și uitată. 

Oglinzile din fiecare

De multe ori ni se întâmplă să atragem în jurul nostru oameni cu care avem multe în comun, în care ne regăsim, care ne transmit o anumită stare aparte. Ți se poate părea și puțin ciudat să întâlnești atâtea calități ale tale în celălalt și în consecință o să faci tot ce poți să ții genul acesta de persoane lângă tine. Ajungi să afirmi că știi foarte bine tipul ăla de om, pentru că este asemănător ție, dar nu faci altceva decât să-l treci print-un filtru al condiționărilor mentale.

Suntem oglinzi unii pentru alții, exercităm o atracție asupra oamenilor și găsim bucăți din noi în ei. Dar se întâmplă ca acea oglindă care la început arăta o imagine foarte clară să se murdărească ori chiar să arate o imagine deformată și atunci o arunci cât mai repede. Nu mai încerci să remediezi nimic, nu ai timp, vrei să fugi de acolo, la început ți se părea că te vezi pe tine acolo dar acum sigur te-ai înșelat. Defapt TU ai fost tot timpul.

Ai văzut în celălalt o urâțenie de nedescris care te-a speriat, dar pe care o vezi uneori în tine și nu vrei să o recunoști. Problema nu a fost niciodată la cel de lângă tine, el doar a oglindit sufletul tău, te-a făcut să te privești mai bine chiar pe TINE. Nu ți-a plăcut ce ai văzut și l-ai învinuit, dar de propria persoană nu putem fugi la nesfârșit.

În schimb poți alege să dai o ordine haosului din tine și vei vedea că în jurul tău vor apărea oglinzi pure, oameni sincer care te vor face să te simți puternic, frumos, împăcat și o să începi să te vezi din ce în ce mai clar. Devino omul care vrei să fii cu adevărat!

Mai aproape decât crezi

E interesant că mulți cred sau mai bine zis speră că dragostea lor adevărată e mai aproape decât ar crede ei. Dar din păcate ce stă prea mult ferit de razele blânde ale soarelui, în umbra fricii, se ofilește înainte de a da șansa să evolueze ceva, orice. Astfel se înalță un zid, care se construiește pe zi ce trece prin lipsa acțiunii, DA! într-adevăr pseudo-partenerul va fi foarte aproape, dar nu suficient.

Dacă speri prea mult, dacă deja iubirea ta cu persoana pe care o vezi și nu iei contact cu ea se dezvoltă mai mult în imaginația ta, unde tu ești propriul regizor, dar unde îți e teamă să fii protagonist, nu e deloc bine. Pur și simplu ți se pare că mergi pe drumul care te va duce la partener, dar nu faci decât să te minți, să-ți găsești scuze, să amâni. Din păcate nu faci altceva decât să reprogramezi o potențială poveste de iubire într-un regret tardiv. 

Cel ce e capabil să țină la tine și să te iubească așa cum meriți, poate e în jurul tău, dar nu e suficient de aproape încă, dacă ar fi fost, voi doi ați fi împreună acum. Cei care sunt lipiți de tine în prezent sunt oameni minunați altfel nu ar fi ajuns așa aproape de sufletul tău, dar nu au materialul persoanei pe care o aștepți cu adevărat. Omul pe care ți-l dorești poate fi mai aproape decât crezi...dar încă mai are de făcut câțiva pași spre TINE.

Oriunde ai fi

Știu că ești acolo undeva și mă aștepți, nu într-un mod evident, dar speri să ne întâlnim, ești curioasă. Încă nu mă cunoști, dar îți închipui cum ai vrea să fiu. Ți-ai făcut un portret robot umanizat cu atât de multe detalii încât pare că de data asta o să mă întâlnești întâmplător și vei simți că sunt eu.

Realitatea ne va surprinde pe amândoi, la fel și dimineața și seara și toate zilele ce vor urma. Nu credeai că o să fii atrasă de cineva ca mine, eu nu îmi imaginam că voi iubi genul tău de femeie. Putem să-i spunem destin, providență, întâmplare, hazard...probabil ar trebui totuși să-i spunem așteptare până acea fuziune se va produce între noi. Dar noi știm că asta e doar o formalitate...ce paradox, noi știm atâtea dar totuși nu ne știm pe noi, încă.

De multe ori mă amuză faptul că suntem așa axați pe găsirea partenerului ideal, poți să te oprești deja dacă ai pornit în căutarea persoanei perfecte. Nu va fi ideal, cu atât mai puțin perfect, va avea o tonă de defecte, multe, poate prea multe, pe zi ce trece se vor înmulți. Dar în ochii tăi le vei accepta, îl vei accepta așa cum este, fără să încerci să schimbi ceva, dar schimbările vor veni fără să speri la ele. Tu nu vei mai fi aceeași persoană de care m-am îndrăgostit, eu o să par un altul în ochii tăi. Și totuși vom continua să ne redescoperim și reîndrăgostim constant, pentru că oriunde am fi noi acum, dragostea NOASTRĂ nu va avea termen limită în viața asta.

Chiar avem nevoie de atâtea confirmări în viața noastra?

Când ajungi să stai de vorbă cu tine, să presupunem că există momente din acestea în viața ta, îți lipsește ceva? Oho, poate multe, poate prea puține, poate nimic. Dar din moment ce ești doar tu cu tine în acest monolog în tandem...nu contează, pentru că nimeni nu vede nimic, nimeni nu te poate judeca. Ești în culise înainte de a intra pe scena pe care ți-ai dorit mereu să fii și publicul privește în altă parte...ce ușurare, ai un moment doar al tău până să intri și să-ți spui superficial rolul.

Totul devine mai complicat când alegem să alergăm continuu după validări din partea unor persoane neimportante. DA! Ai citit bine, sunt oameni în viața asta, pe care o să-i întâlnești, poate chiar o să stai ani cu ei, dar care vor atârna pe cântar la fel de mult ca un necunoscut. Ele sunt persoanele pe care dacă le-ai cunoscut trebuie să le uiți cât mai repede, iar dacă nu, trebuie să te bucuri.

Astfel atunci când nu mai aștepți ca fiecare hotărâre de-a ta să primească like-uri, când momentele frumoase pot fi trăite doar în doi, fără share, când nu mai ai nevoie de un check-in anost care îți urlă singurătatea, ATUNCI poți spune că trăiești pentru tine. Viața este simplă, frumoasă și merită să fii puțin egoist, să ții de mână, să îmbrățișezi, să privești, să săruți și să fii TU.

Te-am privit în ochi...

Te-am privit în ochi și mi-a fost frică, fără să înțeleg de ce, dar am continuat să o fac. Tu ai continuat să mă primești în universul sufletului tău, mi-ai deschis o poartă către tine. Am găsit acolo un drum către o destinație care ar fi trebuit să mă îngrozească, dar nu a fost așa, m-a liniștit.

M-am regăsit pe mine în ochi tăi, în TINE. Era totul atât de întunecat, ce mi-ar fi dorit să fie măcar o sursă de lumină acolo, dar nu era, dar...nici nu aveam nevoie...vedeam totul foarte clar în acel întuneric deplin. Frica a dispărut, poate nu a fost niciodată, sau poate nu am reușit niciodată să te privesc așa ca acum, să ajung atât de departe, de profund, să fiu atât de aproape.

Te-am privit în ochi și am găsit răspunsurile la întrebările pe care mi-a fost temă să le rostesc cu voce tare, mă simt liniștit, împăcat, complet. Frica ne paralizează sau ne face să acționăm, să luam decizii de care vom fi mândri sau pe care le vom regreta. Nu îmi pare rău că m-am uitat adânc în sufletul tău, am văzut viitorul, am văzut imortalizate petale de viață, drumuri comune și separate pe care o să le facem.

Dar mai era cineva acolo, ascunsă, mică, speriată și nehotărâtă, erai tu...cred, era prea întuneric să-mi dau seama cu certitudine, dar am simțit că mă strigi, am simțit că te cunosc. Ți-am cuprins mâna și am deschis ochii împreună, cuvintele sunt de prisos...ceea ce simțim e mai important acum. Am continuat drumul împreună, faptul că în față era furtună, nu ne-a oprit să speram că ne îndreptăm spre soare.

Ziua îndragostitului anonim!

E ziua aceea în care apeși butonul de iubire, fără să-ți pese de consecințele ce vor urma mâine. Poate fi Valentine's Day, poate fi ziua de Dragobete ori chiar ziua când v-ați cunoscut. Te poți întreba de ce aveți nevoie de un moment anume stabilit pentru a vă declara dragostea, de ce trebuie să existe o dată anume? Această convenție este pentru cei ce nu mai iubesc, cei ce sunt într-o relație moarta, cei ce vor să păstreze aparențele, ei trebuie să-și amintească acum că sunt într-o relație de ani de zile. Să privească ochii care altă dată ofereau toate răspunsurile...să-i privească și să-i șteargă de praful abandonului sentimental. 

Dar TU nu ai nevoie de asta, tu iubești și nu ești genul care se va expune, dragostea e pentru doi, nu e loc de alte persoane în plus. Tu iubești pe cel care poate nu e fizic lângă tine, dar care este mereu acolo când contează, care îți întinde mana când ai căzut, care te strânge în brațe când ești descumpănit, când nu te aștepți să fie acolo EL va fi. 

Ziua  îndrăgostitului anonim este în restul zilelor care nu sunt menționate nicăieri, care nu contează pentru nimeni decât pentru voi doi. E ziua îndrăgostitului fără nume, care nu așteaptă să se alinieze cu o iubire superficială, care își declară dragostea zilnic prin gesturi prea mici, dar care fac diferența. E timpul VOSTRU!

De ce regretă unii bătrâni comunismul?

De mult doream să abordez problema asta, dar mereu apar altele, la fel cum se întâmplă în viața fiecăruia. Dacă stăm și cugetăm puțin viața e un carusel de probleme cu care ne confruntăm, în care una ia locul alteia și tot așa.

Dar destul cu vorba lungă sărăcia omului, pentru că tocmai am intrat în era lucrului bine făcut să și încep ce am de spus. Vedem tot mai des pe la tv, la radio, prin articole bătrânei din ăștia dubioși care mor de nerăbdare (unii la propriu) să-l revadă pe marele conducător comunist sau să se reîntoarcă în acele vremuri.

Hai să vă spun cum stă treaba mai exact, să ne întoarcem în trecut, unora mai deschiși la minte o să le iasă exercițiul ăsta în pofida faptului că au trăit atunci, eu nu am făcut-o, dar am dreptul la opinie.

Prea multe activități nu erau atunci, totul era controlat, mâncarea era raționalizată, televizorul era și el cu porția, de marea invenție a internetului nici nu poate fi vorba, ca să nu mai zic că la petreceri participa doar o pătură elitistă, restul mai ușor cu pianul pe scări. Desigur rămânea cititul, dar de acest aspect o să vorbesc într-o altă postare.

După ce am expus toate aceste argumente vreau să mă întorc la minunata întrebare din titlu, stilizată altfel...deci ce vedeau inșii ăia așa mișto la comunism, la vremurile alea grele? Nimic, absolut nimic, dacă ar fi să intrăm în mintea lor poate am constata că se plângeau și atunci, nu ne conveneau multe, dar înghițeau, așa erau timpurile. DAR, ceea ce regretă ei cu adevărat acum este tinerețea pierdută, dar este just că ea e efemeră, e o certitudine asta, dar dragilor, nu-i așa că atunci când ești tânăr ai poftă de viață, poți face ce vrei, poți îndura multe și mergi mai departe? E o normalitate să fii nostalgic după anii tinereții tale. Ei bine, vremea trece pentru toți.